Apiaceae

„Umbelliferae” redirecționează aici. Pentru capitulul floral de la care își ia numele familia, vezi Umbelă. Pentru genul brâncilor-ursului, vezi Heracleum.

Apiaceae, numită și Umbelliferae sau familia morcovului, este o familie de plante cu flori din ordinul Apiales. Membrii ei, umbeliferele, sunt mai ales ierburi aromatice, adesea cu tulpini goale pe dinăuntru, și de obicei cu frunze divizate ale căror pețioluri formează o teacă în jurul tulpinii la bază. Florile lor sunt purtate de regulă în umbele compuse, iar fructul uscat se despică în două jumătăți, fiecare cu o singură sămânță.¹²³ Lista Mondială a Plantelor Vasculare a lui Kew acceptă 457 de genuri și 4 028 de specii, deși alte numărători publicate diferă mult.⁴ Familia crește pe tot globul și este cea mai diversă în regiunile temperate ale emisferei nordice.¹

Familia deopotrivă hrănește și otrăvește: o floră a Irakului o numește „de o importanță economică considerabilă”, cu otrăvuri letale printre speciile ei, la fel ca și plante alimentare.⁵ Ea dă legume precum morcovul, păstârnacul și țelina, și ierburi și mirodenii precum pătrunjelul, mărarul, feniculul, coriandrul, chimionul, chimenul și anasonul;² numai China continentală cultivă vreo două cincimi din morcovii și napii lumii.⁶ Ea include și cucuta, ale cărei alcaloizi sunt otrăvuri nervoase,⁷ cucutele de apă, socotite printre cele mai otrăvitoare plante din America de Nord și Regatul Unit,⁸ și brânca-ursului uriașă și păstârnacul sălbatic, care ard pielea ce le-a atins și e apoi expusă la soare.⁹¹⁰

Silfiul, o plantă dispărută din Cirenaica antică, cu o tulpină asemănătoare ferulei uriașe, a fost identificat cu mai multe umbelifere, deși cu niciuna în mod cert.¹¹¹²¹³ Sucul lui, potrivit lui Plinius, era cântărit în argint. Pe vremea lui, în secolul I d.Hr., planta nu mai putea fi găsită în Cirenaica, iar o trecere în revistă din 2026 numește dispariția ei primul caz de extincție vegetală provocată de om din istoria scrisă.¹⁴¹⁵

Taxonomie

Mărime

Numărătorile familiei diferă de la o sursă la alta. Lista Mondială a Plantelor Vasculare, în versiunea sa din 4 iunie 2026, acceptă 457 de genuri, două dintre ele genuri hibride, și 4 028 de specii, 21 dintre ele hibrizi denumiți.⁴ La 26 septembrie 2026, Plants of the World Online, situl lui Kew care prezintă această listă, dădea 456 de genuri pe pagina familiei, și 458 de genuri și 4 001 specii prin serviciul lui de căutare.¹⁶ Alte estimări publicate merg de la 2 850 la 3 820 de specii, și de la „peste 200” de genuri la 466.¹⁷¹¹⁸

Cele mai mari genuri din Lista Mondială sunt Eryngium (265 de specii), Ferula (231) și Bupleurum (225); brâncile-ursului, Heracleum, au 93.⁴ Un articol din 2025 numește totuși Ferula cel mai mare gen al familiei.²¹

Încadrare

Clasificarea Angiosperm Phylogeny Group, APG IV (2016), plasează Apiaceae în ordinul Apiales, în clada campanulidelor din cadrul asteridelor, alături de Pennantiaceae, Torricelliaceae, Griseliniaceae, Pittosporaceae, Araliaceae și Myodocarpaceae. APG IV își numerotează cele 416 familii într-o singură secvență, iar Apiaceae vine ultima.²² Granița cu Araliaceae a fost multă vreme neclară: lucrări moleculare au mutat Hydrocotyle din Apiaceae în Araliaceae, iar grupul Mackinlaya în sens invers.²²³ Apiaceele sunt de obicei ierburi fără stipele, cu fruct uscat din două jumătăți; Araliaceele sunt de obicei arbuști și arbori cu stipele, cu o drupă asemănătoare unei bace.²

Subfamilii

Sunt recunoscute în prezent patru subfamilii: Apioideae, Saniculoideae, Azorelloideae și Mackinlayoideae, ultimele două numite în 2004.¹⁸²⁴ Apioideae, cea mai mare, are circa 400 de genuri și 3 000 de specii, printre ele morcovul, pătrunjelul, chimionul, coriandrul și chimenul.²⁵²⁶ Vechea subfamilie Hydrocotyloideae s-a destrămat: 40 din cele 42 de genuri ale ei au fost eșantionate în 2009 și s-au încadrat în cel puțin șase linii răspândite în Apiaceae și Araliaceae; genul ei tip, Hydrocotyle, aparține de Araliaceae.²³ Un studiu din 2021, care a secvențiat 234 de genuri, a confirmat cele patru subfamilii și a constatat că Platysace este sora tuturor celorlalte Apiaceae.¹⁸

Nume

Familia are două nume corecte. Umbelliferae Juss. a fost publicat în Genera Plantarum, datat 4 august 1789, iar Apiaceae Lindl. în ediția a doua din Introduction to the Natural System of Botany, datată 13 iunie 1836. Amândouă sunt conservate.¹⁶²²

Codul botanic, International Code of Nomenclature for algae, fungi, and plants, formează numele unei familii din cel al unuia dintre genurile ei, cu terminația -aceae, „dar vezi Art. 18.5”. Acel articol declară nouă nume tradiționale, „de uz îndelungat”, ca fiind considerate valid publicate deși nu sunt formate în acest fel, iar Art. 18.6 autorizează ca alternative opt nume formate dintr-un gen în modul obișnuit, nomina alternativa.²⁷²²scutire prin drept străvechi Alternativa la Umbelliferae este Apiaceae, de la Apium, genul țelinei, care e tipul ambelor nume; alte perechi includ Compositae și Asteraceae, Gramineae și Poaceae, și Leguminosae și Fabaceae, o alternativă pe care Leguminosae o împarte cu Papilionaceae.²⁷⁴

Așadar, în Cod, Apiaceae este alternativa; în APG IV, care folosește Apiaceae, Umbelliferae este cea care apare drept alternativă, între paranteze. APG IV, prima listă din seria ei care le-a tipărit, a remarcat că Royal Botanic Gardens, Kew, recunoaște oficial Compositae și Leguminosae, dar folosește Apiaceae, nu Umbelliferae.²²

Umbelliferae înseamnă „purtătoare de umbele”, din latinescul umbella, „umbrelă de soare” sau „parasolar”, diminutiv al lui umbra, „umbră”, și -fer, din fero, „eu port”.³²⁸²⁹ Apium era cuvântul latin pentru pătrunjel sau țelină.²⁸

Descriere

Umbeliferele sunt mai ales ierburi aromatice; subarbuștii, arbuștii și arborii sunt rari, iar în Noua Guinee Mackinlaya este singurul gen care formează arbori.¹¹⁹ Tulpinile sunt adesea goale între noduri, unde o măduvă voluminoasă se contractă pe măsură ce tulpina se maturizează.¹⁵ Frunzele sunt de obicei alterne și compuse sau adânc divizate; pețiolul formează de obicei o teacă în jurul tulpinii la bază, iar stipelele lipsesc de regulă.¹²

Inflorescența este de obicei o umbelă compusă, ale cărei raze se termină fiecare cu o umbelă mai mică, umbelula; mai rar este o umbelă simplă, un capitul, ca la Eryngium, sau o cimă.¹⁵²⁶ Florile sunt de obicei bisexuate și construite pe un plan de cinci, cu un ovar inferior din două carpele. Bazele stilelor sunt adesea umflate într-un stilopodiu secretor de nectar, iar florile exterioare ale unei umbele pot fi mărite, sau „radiante”.¹⁵

Potrivit florei Irakului, inflorescențele sunt adesea „poligame”: umbela terminală este de obicei hermafrodită, sau mixtă, iar umbelele laterale sunt în întregime masculine, sau mixte.⁵ La brânca-ursului uriașă, umbela terminală are de obicei numai flori hermafrodite, iar umbelele de ordinul al patrulea de obicei numai flori masculine; vezi Umbelă § Împărțirea muncii.³⁰

Umbelele care imită o singură floare, numite pseudantii, au evoluat în subfamilia Apioideae de cel puțin 36 de ori, cu 46 de reversiuni.²⁶ Multe umbelifere cu desfășurări florale masive, precum Ferula, Heracleum și Angelica, sunt perene monocarpice: după mai multe sezoane de creștere înfloresc o singură dată în viață, cu zeci de mii de floricele. Asemenea desfășurări, scriu autorii studiului, cer multe resurse și sunt „greu sustenabile”.²⁶

Fructul este un schizocarp uscat, numit uneori cremocarp, din grecescul pentru „a atârna” și „fruct”. El se despică în două mericarpe, fiecare cu o sămânță și de obicei cinci coaste primare, care pot fi aripate, suberoase sau spinoase.¹⁵³ La maturitate, jumătățile rămân prinse în vârf de o codiță subțire, adesea bifurcată, carpoforul.³¹ Canale de ulei, vittele (din latinescul pentru „benzi”), trec între și sub coaste și pe fața interioară; sunt comune, dar nu universale.³¹⁵³

Umbeliferele produc fenilpropanoide volatile, furanocumarine, cumarine sesquiterpenice, poliacetilene și ftalide, unele dintre ele nesemnalate în nicio altă familie.³² Dintre poliacetilene, cele de tip falcarinol sunt cele mai răspândite; apar în morcov, țelină de rădăcină, păstârnac și pătrunjel și au activitate antibacteriană și antifungică;³³³⁴ compuși înrudiți, puternic neurotoxici, caracterizează genurile otrăvitoare Bupleurum, Cicuta și Oenanthe.³⁵

Plante utile

Culturi

Cele mai multe culturi ale familiei au venit din regiunea mediteraneeană și sunt azi cultivate în toată lumea. Neotropikey numește pătrunjelul, feniculul, mărarul, coriandrul, chimionul, chimenul și anasonul printre ierburi și mirodenii, și morcovul, păstârnacul și țelina printre legume.²¹⁸ În Neotropice, culantro, Eryngium foetidum, este folosit ca înlocuitor pentru coriandru.²

Producție

FAOSTAT, baza de date statistică a Organizației pentru Alimentație și Agricultură, nu are un articol separat pentru morcov singur. Îl numără împreună cu napul, care nu e o umbeliferă, și n-are articole separate pentru țelină sau pătrunjel; articolul ei de mirodenii pentru anason, coriandru, chimion, chimen și fenicul include și anasonul stelat și fructele de ienupăr.⁶ În 2024, cel mai recent an, lumea a produs, estimativ, 45,1 milioane de tone de morcovi și napi de pe 1,27 milioane de hectare, de 7,7 ori mai mult decât în 1961 și circa 3,8% din toate legumele primare.⁶

Producția este concentrată în puține țări. China continentală a cultivat 19,0 milioane de tone de morcovi și napi în 2024, 42% din totalul mondial, urmată de Uzbekistan cu 7,9% și India cu 6,1%.⁶ India a produs 2,11 din cele 2,67 de milioane de tone din articolul de mirodenii, 79%.⁶

Morcovul portocaliu

Morcovul a fost probabil domesticit în Asia Centrală, de unde vin morcovii sălbatici cei mai apropiați de cei cultivați.³⁶ Ameliorarea europeană a început cu morcovi purpurii și galbeni din lumea arabă. Morcovii portocalii au apărut probabil prin mutație din cei galbeni și apoi prin selecție, și „se crede în general” că au apărut în Țările de Jos; până în secolul al XVII-lea înlocuiseră formele purpurii în Europa și în zona mediteraneeană.³⁷ Relatările diferă asupra datei: Banga a urmărit morcovul portocaliu modern până la ameliorarea olandeză din secolul al XVIII-lea, World Carrot Museum până la cultivatorii olandezi din secolul al XVI-lea.³⁷³⁸

Povestea potrivit căreia olandezii au ameliorat morcovul portocaliu în cinstea lui Wilhelm de Orania e o legendă. World Carrot Museum, condus de John Stolarczyk, o numește „probabil apocrifă” și spune că nu există dovezi documentare pentru ea. Același sit îl citează pe istoricul Simon Schama pentru o asociere ulterioară: în secolul al XVIII-lea, expunerea vizibilă a morcovilor portocalii la piață a fost la un moment dat luată drept „un gest provocator de susținere” pentru Casa de Orania exilată.³⁸ Carrot („morcov”) este un cuvânt de culoare în engleză din anii 1670, întâi pentru părul roșcat.²⁹

Morcovul în război

În al Doilea Război Mondial, Ministerul Alimentației britanic a promovat morcovul. Campania lui „Dig for Victory” [Sapă pentru Victorie] a folosit două mascote de desen animat, Doctor Carrot [Doctorul Morcov] și Potato Pete [Pete Cartoful], iar potrivit lui Stolarczyk ministerul a încurajat atât de multă cultivare suplimentară încât până în 1942 țara avea un surplus de 100 000 de tone de morcovi.³⁹plan depășit Caricaturistul de la Disney Hank Porter și-a desenat propria familie a morcovului — Carroty George, Pop Carrot și Clara Carrot — dar guvernul n-a difuzat-o pe scară largă. Cu zahărul raționalizat la opt uncii pe adult pe săptămână, morcovii îndulceau budinci, prăjituri și marmeladă, și mergeau împreună cu napii suedezi într-o băutură numită „carrolade”. Lordul Woolton, ministrul Alimentației, a numit-o „un război al hranei”, în care fiecare rând suplimentar de legume din loturile de grădină economisea transport maritim.³⁹

Țelina ca lux

În Grecia antică, coroane de selinon, țelină sălbatică sau pătrunjel, îl încununau pe învingătorii de la Jocurile Istmice și Nemeene. Astfel de coroane erau agățate și pe morminte, iar despre un bolnav grav se spunea că „are nevoie de selinon”, adică era aproape de moarte.⁴⁰²⁸ Frunza de țelină sălbatică era o emblemă jucăușă pe monedele orașului Selinus din Sicilia.⁴¹

Cuvântul celery a intrat în engleză în anii 1660 ca „sellery”, din franțuzescul céleri, inițial sceleri d’Italie.²⁹ În 1699, John Evelyn a scris că „Sellery”, altădată „o necunoscută pentru noi”, era, pentru „gustul ei înalt și plăcut”, „mereu așezată în mijlocul Marii Salate, la mesele Marilor noștri Oameni și la Ospețele Pretorilor, ca podoaba întregii mese”.⁴² Muzeul Metropolitan de Artă deține o vază americană de țelină din sticlă presată, datată 1840–1850.⁴³

Plante otrăvitoare

Cucuta

Cucuta, Conium maculatum, își datorează toxicitatea alcaloizilor piperidinici, mai ales coniinei și γ-coniceinei, mai toxică dintre cele două și prima formată. Ele apar în toate organele vegetative, în flori și în fruct, și au un miros caracteristic, „de șoarece”.⁷⁴⁴ Sunt neurotoxine: moartea survine prin insuficiență respiratorie, într-un fel care amintește de curara, iar consumul cronic de către animale de fermă gestante provoacă malformații ale fătului.⁷ Coniina, care blochează receptorii nicotinici de acetilcolină, a fost primul alcaloid căruia i s-a determinat structura și care a fost sintetizat. Giseke a izolat-o în 1826, Hofmann i-a stabilit structura în 1881, iar Ladenburg a sintetizat-o în 1886.⁴⁵

Moartea lui Socrate

Socrate a murit în 399 î.Hr., iar Platon îi descrie moartea în Phaidon.⁴⁶⁴⁵ Omul care vine „aducând cupa cu otravă” îi spune să se plimbe până i se îngreunează picioarele și apoi să se întindă. Când Socrate întreabă dacă poate vărsa o libație din cupă, răspunsul este: „Noi doar preparăm, Socrate, atât cât socotim de-ajuns.” Mai apoi omul îi apasă piciorul și picioarele, care și-au pierdut orice simțire, „și tot așa în sus și în sus”, până devine rece și țeapăn. Ultimele cuvinte ale lui Socrate privesc o datorie: „Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș; vă rog să nu uitați să i-l dați.”⁴⁷ În grecescul acestei scene, drogul e numit doar to pharmakon, „drogul” sau „otrava”, adus deja măcinat; cuvântul pentru cucută, kōneion, nu apare în ea.⁴⁷

Dacă Platon a descris cu adevărat o otrăvire cu cucută e o chestiune disputată. Dayan a susținut în 2009 că paralizia care urcă dinspre picioare e tipică pentru cucută, dar pierderea pronunțată a simțirii nu este, și că Platon, care nu menționează niciun gust neplăcut sau efecte gastrointestinale, ar fi putut da o relatare mai „nobilă”;⁴⁶ în 2024 el a conchis că o lectură atentă a textului grecesc rezolvă multe dintre discrepanțe, și că moartea poate fi acceptată ca o relatare de caz limitată a unei otrăviri cu cucută.⁴⁸ Hotti și Rischer sugerează că băutura ar fi putut fi un amestec, de exemplu de cucută și opiu.⁴⁵

Cucuta la Atena și Ceos

Când Focion a fost executat la Atena în 318 î.Hr., călăul măcina cucuta. Drogul s-a terminat, iar el a refuzat să macine mai mult fără să fie plătit cu douăsprezece drahme, „ceea ce era prețul greutății cerute”; Focion a întrebat „dacă un om nu putea nici măcar muri la Atena fără să plătească pentru acest privilegiu”, și a pus un prieten să plătească.⁴⁹utilizatorul plătește

Teofrast consemnează că Thrasyas din Mantineea a făcut o otravă pentru „un sfârșit ușor și nedureros” din sucurile cucutei, macului și altor asemenea ierburi, într-o doză foarte mică. Locuitorii Ceosului, adaugă el, își schimbaseră felul de a lua cucuta: acum îi îndepărtau coaja, o pisau într-o piuliță, o cerneau și o beau presărată pe apă, „și astfel moartea e făcută iute și ușoară”.⁵⁰ Potrivit lui Strabon, care îl citează pe Menandru, se spune că o lege străveche a Ceosului ar fi poruncit „ca cei trecuți de șaizeci de ani să fie siliți să bea cucută, pentru ca hrana rămasă să fie de-ajuns pentru ceilalți”.⁵¹populația excedentară

Cucutele de apă

Laboratorul de Cercetare a Plantelor Otrăvitoare al Departamentului Agriculturii al Statelor Unite numește cucuta de apă „cea mai violent toxică plantă care crește în America de Nord”. O cantitate mică otrăvește animalele sau oamenii; toxina ei, cicutoxina, acționează direct asupra sistemului nervos central ca un convulsivant violent; iar rădăcinile tuberoase sunt partea cea mai periculoasă.⁵² O trecere în revistă clinică, care socotește specii atât de Cicuta, cât și de Oenanthe drept cucute de apă, este mai precaută, plasându-le „printre cele mai otrăvitoare plante” din America de Nord și din Regatul Unit. Cicutoxina și oenantotoxina nu sunt alcaloizi, ci poliacetilene C17, care blochează receptorii GABA și provoacă convulsii.⁸

Oenanthe crocata

Oenanthe crocata a fost numită „probabil cea mai otrăvitoare plantă din Insulele Britanice”. Rădăcinile ei sunt partea cea mai toxică, și sunt mâncate din greșeală în locul altor rădăcini.⁵³ O trecere în revistă din 2020 o numește, alături de Cicuta virosa, drept una din cele două cele mai otrăvitoare plante ale florei britanice, ambele asemănătoare țelinei și pătrunjelului.⁵⁴

A fost asociată cu rânjetul sardonic. Pausanias scrie că Sardinia e liberă de otrăvuri, cu excepția unei singure plante: „Această iarbă mortală seamănă cu țelina, iar se spune că cei care o mănâncă mor râzând. De aceea Homer, și oamenii de după el, numesc sardonic râsul nesănătos.”⁵⁵ Cuvântul lui Homer este sardanion, folosit despre „zâmbetul aspru și amar” al lui Odiseu în timp ce evită copita de bou aruncată spre el.⁵⁶

În 2009, Appendino și colegii au constatat că oenantotoxina și dihidro-oenantotoxina, izolate din O. fistulosa sardă, blochează puternic curenții evocați de GABA. Ei au conchis că există puțină îndoială că herba sardonica a medicinei antice este O. crocata, care în zona mediteraneeană e comună numai în Sardinia, și că spasmul facial pe care-l provoca era risus sardonicus-ul. Ei mai relatează povestirea antică potrivit căreia, în Sardinia preromană, bătrânii care nu se mai puteau întreține erau îmbătați cu iarba și apoi aruncați de pe o stâncă înaltă sau bătuți până mureau.⁵⁷ Atât cuvântul, cât și planta sunt disputate. Lexiconul lui Liddell și Scott leagă sardanios-ul lui Homer, poate, de sesērōs, „rânjind”, și notează că ortografia sardonios, după Sardinia, e mai târzie; el identifică planta sardă din explicația antică drept Ranunculus sardous, piciorul-cocoșului sard, un ranuncul și nu o umbeliferă.⁴⁰

Membri fototoxici

Mai multe umbelifere conțin furanocumarine, compuși care fac pielea să ardă la lumina soarelui, o reacție numită fitofotodermatită. Furanocumarinele apar mai ales în patru familii neînrudite, Apiaceae, Fabaceae, Moraceae și Rutaceae, iar calea lor biosintetică a evoluat independent în mai multe dintre ele; furanocumarinele angulare se găsesc mai ales în Apiaceae.⁵⁸⁵⁹ Constatând că una dintre ele, xantotoxina, e toxică pentru omizi, și mai puțin fără lumină ultravioletă, Berenbaum a interpretat-o ca o „evadare biosintetică” din calea erbivorelor insecte; vezi și molia Depressaria radiella.⁶⁰

Contactul cu brânca-ursului uriașă urmat de expunere la soare poate provoca bășici și hiperpigmentare de durată la persoanele expuse la locul de muncă, iar la un copil a provocat o arsură de grosime completă care a necesitat grefă de piele.⁹⁶¹ Păstârnacul sălbatic, introdus în America de Nord ca legumă de rădăcină, crește azi sălbatic pe preerii și pe marginile drumurilor; tulpinile și frunzele lui conțin furanocumarine, iar contactul urmat de expunere la soare provoacă bășicare și apoi hiperpigmentare.¹⁰

Și țelina poate arde. În 1983, țelină infectată cu ciuperca Sclerotinia sclerotiorum a provocat dermatită fototoxică severă la unsprezece culegători.⁶² În 1986 a fost raportată o erupție cu bășici la 30 din 127 de lucrători din magazinele unui lanț alimentar, inclusiv la toți cei opt lucrători de la raionul de legume-fructe. Contactul cu țelina a avut cel mai mare risc relativ, 6,3, iar soiul de țelină de calitate superioară, rezistent la boli, al lanțului avea niveluri mai mari de furanocumarine decât alte soiuri. Un eșantion la nivel național al magazinelor lanțului a găsit erupția în 13 din 17 state și la 26% dintre lucrătorii de la raionul de legume-fructe chestionați, iar autorii au sugerat că ameliorarea țelinei pentru rezistență la boli îi poate crește conținutul de furanocumarine.⁶³muncitorii au plătit prima Un an mai târziu, într-un studiu din Oregon, toate cele 19 cazuri au venit dintr-un singur magazin, care ținuse o promoție de țelină ce cvadruplase volumul de țelină vândut.⁶⁴ Simplul fapt de a mânca țelină poate fi de-ajuns: o femeie de 65 de ani a fost arsă grav pe tot corpul la un salon de bronzat, la o oră după ce mâncase o cantitate mare de rădăcină de țelină.⁶⁵

Silfiul

          _.--"""""""""""""""--._
      .-'`         .:*:.         `'-.
    .'              \|/              '.
  .'      .:.        |        .:.      '.
 /          \________|________/          \
;                    |                    ;
|         .:.        |        .:.         |
|           \________|________/           |
;                    |                    ;
 \        .:.        |        .:.        /
  '.        \________|________/        .'
    '.               |               .'
      '-.,           |           ,.-'
          `"--.......|.......--"`

Silfiul (grecescul silphion, latinescul laserpicium, rășina lui laser) creștea în Cirenaica: potrivit lui Herodot, „țara silfiului” se întindea de la insula Platea până la intrarea în Syrtis.⁶⁶ Teofrast descrie o rădăcină groasă, o tulpină asemănătoare ferulei, frunze ca de țelină, care purgau oile, le îngrășau și le făceau carnea „minunat de delicioasă”, și un fruct lat, ca o frunză.¹¹

Monopol și preț

Recolta era reglementată. „Au reglementări, precum cele folosite în mine, pentru tăierea rădăcinii”, a scris Teofrast, „potrivit cărora fixează cu grijă cantitatea potrivită de tăiat, ținând seama de tăierile anterioare și de rezerva plantei. Căci nu e îngăduit s-o taie greșit, nici să taie mai mult decât cantitatea stabilită.” „Minele” se sprijină pe un singur manuscris; ediția aldină are „măsuri”. Planta nu putea fi cultivată: „pe măsură ce pământul e adus sub cultivare și îmblânzit, ea se retrage”.¹¹ Comerțul era un monopol regal al regilor battiazi ai Cirenei și a contribuit mult la prosperitatea orașului. Libienii adunau sucul în stepă, iar la Cirene era stabilizat cu făină de grâu și exportat la Atena.¹³ Koerper și Moerman scriu că vânzările la „prețuri de monopol” au ajutat mult orașele Cirenaicii să se îmbogățească.⁴¹ Regii au încercat să păstreze comerțul numai pentru ei, dar o parte din silfiu a fost contrabandat către cartaginezi.¹² Exploatarea a scăzut probabil din perioada elenistică, iar după ce Libia lui Ptolemeu Apion a trecut la Roma în 96 î.Hr., Roma a fost singura beneficiară.¹³

La scurt timp după adoptarea monedelor, în secolul al VI-lea î.Hr., planta și capsula ei de semințe au apărut pe monedele Cirenei, Barcei, Euhesperidelor și Teuchirei;⁴¹ în cronologia lui A. Laronde, ele au rămas emblema Cirenei până în ultimul sfert al secolului al III-lea î.Hr.¹³ Koerper și Moerman citesc tulpina exagerată și păstăile de semințe asemănătoare unor testicule sau inimi drept reclamă sexuală deliberată; Amigues consideră că, la un asemenea grad de stilizare, fructul își pierde valoarea ca dovadă botanică.⁴¹¹³

Plinius spune că sucul era cântărit în denari de argint, ad pondus argentei denarii repensum, „vândut la același preț cu argintul” în traducerea lui Bostock și Riley; un articol popular de pe situl Kew îl face „pe greutatea lui în aur”.¹⁴⁶⁷ În 93 î.Hr. treizeci de livre din el au fost aduse la Roma din Cirene pentru stat, iar la începutul războiului civil Cezar, ca dictator, a luat 1 500 de livre din el din tezaurul public, împreună cu aurul și argintul.¹⁴monedă de rezervă Amigues datează asta la 49 î.Hr.¹³

Dispariția

Pe vremea lui Plinius, planta nu mai fusese găsită în Cirenaica de mulți ani, pentru că publicanii, arendașii de taxe care închiriau pășunile, considerau mai profitabil să pască oi pe ele. O singură tulpină fusese găsită în memoria vie a vremii, și fusese trimisă împăratului Nero.¹⁴arenda a supraviețuit culturii Singurul laser care mai ajungea la Roma era un soi inferior din Persia, Media sau Armenia, adesea falsificat.¹⁴ Amigues identifică acest „suc median” cu asafetida, Ferula assa-foetida,¹³ ale cărei nume populare includ Teufelsdreck și „balega diavolului”.⁶⁸

Alți scriitori antici au dat alte cauze. Strabon spune că planta a fost cândva aproape pierdută atunci când niște barbari, din pică, au încercat să distrugă toate rădăcinile.⁶⁹ Solinus povestește despre un raid și apoi despre locuitorii înșiși dezgropând aproape toate plantele din cauza excesului insuportabil al taxei, ob intolerandam vectigalis nimietatem; dar Mommsen, urmându-l pe Salmasius, a arătat că pasajul lui e împrumutat mai ales din relatarea lui Plinius despre ladanum.⁷⁰

La sfârșitul secolului al IV-lea, Oribasius mai lista încă „sucul cirenaic” printre remediile obișnuite, deși Amigues sugerează că, până atunci, numele însemna un grad de calitate, nu o origine. Potrivit ei, Sinesius din Cirene a admirat o plantă de silfiu în grădina fratelui său în anul 402 d.Hr. și a trimis „mult suc de silfiu” printre daruri de lux la Constantinopol în 405; Chamoux a citit asta ca dovadă că devenise o raritate păstrată prin grădini.¹³ Articolul de la Kew, dimpotrivă, spune că planta era considerată dispărută încă din secolul al II-lea î.Hr.⁶⁷

Scriitorii moderni cântăresc altfel cauzele. Amigues respinge atât raidul, cât și arendașii de taxe: după cifrele lui Strabon, zona silfiului acoperea peste 19 000 km², prea mult ca să fie curățată de nomazi, iar apelul lui Plinius la lăcomia publicanilor îl găsește și mai puțin convingător. În opinia ei, rădăcinile au fost supraexploatate, fiindcă extragerea sucului ucide rădăcina, ca la recoltarea asafetidei în Persia, iar erbivorele mâncau părțile de deasupra solului; ea se îndoiește că „dispariție” e cuvântul potrivit.¹³ Miski dă vina pe supraexploatarea „mânată de profitul pe termen scurt”, printre alți factori, dar numește obiceiul monocarpic al plantei și creșterea ei extrem de lentă drept motivul principal probabil.¹² Appendino scrie că sursele istorice au dat vina pe „o politică lacomă de gestionare a terenului”, probabil agravată de o supraexploatare anterioară.¹⁵ Articolul de la Kew adaugă supraexploatarea romană, deșertificarea, și posibilitatea ca silfiul să fi fost un hibrid steril a două ferule uriașe.⁶⁷

Întrebuințări și identitate

Silfiul era folosit ca mirodenie și ca leac: Plinius socotește laserul „printre cele mai prețioase daruri pe care ni le-a oferit Natura” și înșiră 39 de remedii.⁷¹ Koerper și Moerman afirmă că era cunoscut pe larg ca favorizând contracepția și avortul. Appendino nu găsește nici asta, nici folosirea lui ca afrodiziac, susținute de documentele dinainte de dispariție: silfiul era în esență o delicatesă culinară de lux, doar ocazional un leac, iar referirile ulterioare la avort ar putea privi asafetida, ale cărei surse conțin compusul puternic estrogenic ferutinină.⁴¹¹⁵

Ce plantă era silfiul rămâne nerezolvat. Printre candidații propuși se numără Ferula tingitana, F. communis, Thapsia garganica și Cachrys ferulacea.¹² Amigues a conchis că Margotia gummifera este specia vie cea mai apropiată de silfiu, dar nu că ar fi silfiul, și că e nevoie de arheobotanică; Appendino găsește la fel că e ruda vie cea mai apropiată prin potrivire morfologică, așa cum sugerase botanistul german Link la începutul secolului al XIX-lea.¹³¹⁵ Trei genuri ale familiei, Laserpitium, Laser și Silphiodaucus, poartă numele plantei dispărute.¹⁶

Ipoteza Ferula drudeana

În 2021, Mahmut Miski a propus ca silfiul să supraviețuiască în Anatolia sub forma Ferula drudeana. Walter Siehe a cules-o prima dată în 1909, în provincia Adana, iar Korovin a publicat-o în 1947 fără s-o fi văzut în teren. Miski a găsit-o în 1983 lângă Hasan Dağı, în Capadocia, iar ea a mai fost găsită o dată la locul lui Siehe în 2004. Populațiile ei mici, în trei locuri, sunt toate asociate cu foste sate grecești, adesea în enclave protejate precum livezile împrejmuite cu ziduri de piatră.¹² Miski arată spre dispunerea opusă, rară, a ramurilor ei înflorite, ca pe monede; spre semifructele ei subțiri ca hârtia, asemenea frunzelor, ca fructul lat al lui Teofrast; spre o gumă-rășină cu miros plăcut; și spre tulpini care țâșnesc după ploi de primăvară abundente. El presupune că, în antichitate, contrabandiștii au dus sămânța în Anatolia, dar acceptă că identitatea nu poate fi confirmată până când planta nu e comparată cu o mostră arheologică de silfiu.¹² Lucrări mai recente ale grupului lui o numesc „presupusul ecotip anatolian” al silfionului.⁷²²¹

Arheobotanista Erica Rowan, citată de National Geographic, a găsit raționamentul plauzibil. Istoricul plantelor medicinale antice Alain Touwaide a pus la îndoială argumentul că planta e grecească fiindcă acolo trăiseră cândva greci, și a considerat că potrivirea compușilor ei cu întrebuințările prescrise ale silfiului ar fi un test mai puternic.⁷³ Trecerea în revistă a lui Appendino vorbește despre o „pretinsă redescoperire într-o zonă anatoliană îndepărtată”.¹⁵ Miski însuși a avertizat că publicațiile care promovează rădăcinile anatoliene de Ferula ca afrodiziac, inclusiv pentru disfuncție erectilă, riscă o exploatare comercială necontrolată pe termen scurt; o populație mare de F. elaeochytris de pe Muntele Cassius (Kel Dağı), a raportat el, fusese deja distrusă.¹²o dată ca tragedie, a doua oară ca farsă

Vezi și

• Umbelă
• Heracleum
• Brânca-ursului uriașă
• Brânca-ursului
• Brânca-ursului lui Sosnowski
• Brânca-ursului persană
• Furanocumarine
• Fitofotodermatită
• Molia Depressaria radiella
• Monocarpie