Brânca-ursului

Acest articol este despre specia nativă europeană. Pentru speciile invazive, vezi Brânca-ursului uriașă. Pentru alte plante numite brânca-ursului, vezi Brânca-ursului (dezambiguizare).

Brânca-ursului (Heracleum sphondylium), în Marea Britanie de obicei numai hogweed și în engleza mai veche cow parsnip, este o umbeliferă nativă a pajiștilor, marginilor de drum, malurilor de râu și marginilor de pădure din toată Europa. Este specia tip a genului Heracleum,¹ iar brâncile-ursului uriașe își iau de la ea numele comune: englezescul giant hogweed, polonezul barszcz Sosnowskiego, rusescul borșciovnic Sosnovskogo. Rareori depășește 1,5 m înălțime, poartă flori albe în umbele de până la 17 cm în diametru, și nu este listată drept specie invazivă.²³⁴

Frunzele și lăstarii ei tineri erau mâncați, dați porcilor și vacilor, și fermentați într-o supă acră care era mâncată frecvent în Polonia și Lituania până în secolul al XVII-lea. Supa se numea barszcz. Din secolul al XVIII-lea a devenit mâncare de sărac, sfecla roșie a înlocuit brânca-ursului în oală, iar noua supă a preluat numele.⁵⁶⁷numele a rămas, rețeta s-a schimbat

Taxonomie

Nume și tip

Linnaeus a descris Heracleum sphondylium în 1753, dându-i drept habitat „pădurile Europei”. Lectotipul ei, exemplarul care fixează numele, este o planșă din erbarul lui George Clifford de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra; e și tipul genului, astfel încât Heracleum este definit de această plantă, nu de rudele ei uriașe.⁸¹ Epitetul este grecescul sphondylion, o formă diminutivă a lui sphondylos, „vertebră”, și numele lui cow parsnip la Dioscoride; Pliniu a scris spondylium.⁹

Subspecii

Specia e foarte variabilă. Flora Europaea o împarte în nouă subspecii, majoritatea plante montane din sudul și centrul Europei;¹⁰ Lista Mondială a lui Kew acceptă cincisprezece, și tratează brânca-ursului siberiană, cu flori galben-verzui, H. sibiricum, ca specie de sine stătătoare.¹¹ Flora iberică găsește subspeciile departe de a fi clare.³ Frunzele variază de la penate la ternate la nedivizate, iar toate formele sunt unite prin forme intermediare: în Alpii italieni, botanistul R. K. Brummitt a văzut întreaga gamă pe o distanță de o jumătate de milă.¹² Brummitt n-a găsit nici el vreun caracter care să separe cow parsnip american de una dintre subspeciile europene, și a redus-o la un sinonim;¹² Kew o acceptă acum ca specie separată, H. maximum.¹¹ Numărul de cromozomi este 2n = 22, ca la brâncile-ursului uriașe.³¹³

Hibrizi cu brânca-ursului uriașă

Acolo unde cele două specii se întâlnesc, brânca-ursului și brânca-ursului uriașă produc hibrizi intermediari ca formă și aproape sterili.¹⁴ Încrucișările reușesc doar într-un sens: cu brânca-ursului ca plantă-mamă, producția de semințe a fost de 22–23%, în timp ce încrucișarea inversă a eșuat, poate fiindcă stilurile uriașei sunt mai lungi.¹³ Insectele ajută la păstrarea separării speciilor. La un sit britanic unde creșteau amândouă, 59 de specii de insecte au fost prinse pe brânca-ursului și 48 pe brânca-ursului uriașă, doar 23 dintre ele pe amândouă, iar fiecare insectă purta aproape numai polenul plantei pe care fusese prinsă.¹⁵

În Marea Britanie și Irlanda, hibridul este o perenă înaltă, cu multe tulpini, a malurilor de râu, consemnată prima dată în Irlanda pe râul Liffey în 1951 și în Marea Britanie pe râul Brent în 1962; probabil e subconsemnată.¹⁶ S-a sugerat că uriașa ar putea fi eliminată prin hibridizare. După ce au făcut încrucișările, Fiona Stewart și John Grace au considerat asta improbabil: dacă vreo genă ar circula, ar circula de la uriașă spre planta nativă, nu invers.¹³reformă din interior: judecată improbabilă În nordul Norvegiei, brânca-ursului siberiană se încrucișează cu brânca-ursului persană, iar hibridul fertil transmite gene plantei native.¹⁷

Nume

Numele englezesc cow parsnip a fost creat de William Turner în 1548, care a scris că planta „may be called in englishe Cowpersnepe” [poate fi numită în engleză Cowpersnepe]; în 1657, William Coles l-a explicat ca furaj bun pentru vaci.¹⁸¹⁹ Cuvântul hogweed este consemnat din 1707, ca nume pentru plante pe care le mâncau porcii sau despre care se credea că sunt bune numai pentru ei; dicționarele nu spun la ce plantă se referea prima consemnare.²⁰ Coles a scris că porcii mâncau planta asta cu lăcomie, iar în 1865 o floră victoriană explica numele prin porcii care „se îngrașă repede” cu frunzele ei.¹⁹²¹ Alte nume englezești includ keck și kex, madnep, pig’s bubbles, pig’s cole, rabbit-meat și swine weed.¹⁹

În mare parte din Europa, planta este o labă de urs: germanul Bärenklau, danezul bjørneklo, maghiarul medvetalp, rusescul medvezh’ya lapa. Latinescul medieval branca ursina, „laba ursului”, a fost întâi numele acantului, ale cărui frunze sunt asemănătoare, și a trecut la brânca-ursului mai întâi în Franța. Germana mai veche le ținea pe cele două separate, numind acantul laba de urs adevărată sau italiană, iar brânca-ursului, cea germană sau falsă.²²

Slavicele barszcz și borșci au însemnat întâi planta. Originea lor e căutată în cuvinte pentru vârf sau țeapă, după frunzele ascuțite ale plantei, înrudite cu germanul Borste.⁷⁶ Numele a trecut de la plantă la supa făcută din ea, și de la acea supă la supa de sfeclă roșie care a înlocuit-o.⁷⁶ Până în 1883, schimbarea era destul de completă încât un chestionar polonez despre plante populare trebuia să întrebe despre „barszcz planta”, ca s-o distingă de supă.²³ Numele rusesc al genului, borșciovnic, e format din același cuvânt, iar așa cultura sovietică de siloz a devenit borșciovnic Sosnovskogo.

Descriere

Brânca-ursului crește de obicei la 0,5–1,5 m, ocazional până la 2 m, iar în Iberia până la 2,8 m.²³ Tulpina e groasă, goală pe dinăuntru și brăzdată, cu peri țepeni îndreptați în jos.²¹ Frunzele sunt penate, cu două sau trei perechi de foliole late, lobate, păroase, lungi până la 35 cm, și miros slab a fenicul sau anason când sunt zdrobite.¹²²¹²⁴ O rădăcină pivotantă, uneori cu mai multe capete, poate coborî 2 m.²⁴

Umbelele au până la 17 cm în diametru, cu 10–32 de raze inegale.³ Florile sunt albe, ocazional nuanțate roz sau violet; florile exterioare ale fiecărei umbele au petale exterioare mărite, despicate în două lobi.³²⁴²¹ Plantele subspeciei siberiene au umbele mai laxe, cu flori galben-verzui.²⁵ Umbela terminală are flori hermafrodite; umbelele laterale au flori mascule, singure sau amestecate cu cele hermafrodite.³ Florile sunt puternic protandre. Anterele se deschid între șapte și nouă dimineața; faza masculă a unei umbele durează patru sau cinci zile, iar după o pauză stigmatele întregii umbele devin receptive în aceeași zi.¹³ Planta e autocompatibilă, dar în experimente umbelele autopolenizate au făcut o medie de 16% din sămânță, față de circa 67% la polenizarea încrucișată.²¹³

Fructul se despică în două jumătăți plate, aripate, lungi de 6–10 mm, cântărind 5–7 mg fiecare.³²⁶ Estimările seminței produse de o plantă variază de la o medie de circa 850 până la 5 000–8 000, o fracțiune din cea a uriașei.²⁶ Înflorirea durează din iunie până în septembrie.²²⁷

Durata de viață

Florile nu sunt de acord asupra cât trăiește planta. Flora Europaea și flora iberică o numesc bienală sau perenă de scurtă durată, iar o bază de date britanică a trăsăturilor o codează drept bienală; sursele germane și britanice descriu o perenă care înflorește repetat.^13328227 Într-o plantare experimentală din sud-estul Scoției, urmărită din 1978 până în 1982, peste jumătate din brâncile-ursului obișnuite au supraviețuit cinci ani, iar multe au înflorit în fiecare din patru sezoane; brâncile-ursului uriașe au înflorit o dată, în al treilea până al cincilea an, și de obicei au murit.¹³

Germinare

Sămânța are nevoie de iarnă. Dormanța ei se rupe, iar embrionul crește, numai sub 10 °C: la 2 °C embrionul își cvadruplează mărimea în nouă săptămâni, în timp ce la 15 °C se oprește din creștere după ce se dublează.²⁹³⁰ Răsadurile apar aproape toate deodată la începutul primăverii.²⁹ Spre deosebire de brânca-ursului uriașă, a cărei sămânță poate supraviețui în sol ani de zile, ea nu păstrează aproape nicio bancă de semințe: după semănarea de toamnă rămân puține semințe viabile după un an, iar 88 din 93 de înregistrări dintr-o bază de date europeană a trăsăturilor descriu banca ei de semințe drept tranzitorie.³¹²⁶

Răspândire și habitat

Brânca-ursului este nativă din Europa până în Turcia și Maroc, și a fost introdusă în nord-estul Americii de Nord, Noua Zeelandă, Islanda și Insulele Feroe.¹¹ În Marea Britanie și Irlanda crește aproape peste tot, de la nivelul mării până la 1 005 m, iar răspândirea ei nu s-a schimbat apreciabil din anii 1960.²⁷ Crește pe pajiști aspre și perturbate, mai ales pe marginile drumurilor, și pe alei forestiere, maluri de râu, dune și stânci.²⁷ Pe marginile drumurilor britanice, mai întâi înflorește cerfoiul sălbatic, apoi brânca-ursului și cerfoiul-aspru, iar împreună dau marginilor de drum ceața alb-crem de la sfârșitul primăverii și vara.³²

E o plantă a terenurilor fertile și un indicator puternic de azot.² În pajiștile de fân elvețiene se răspândește acolo unde se împrăștie prea mult must de bălegar și iarba se cosește prea rar, și nu crește pe pășuni.²⁴ Într-un experiment ceh, o doză mică de azot a mărit-o, iar cosirea cu două săptămâni mai devreme decât de obicei a redus-o.³³

Ecologie

Brânca-ursului este vizitată de peste o sută de specii de insecte. În nord-estul Poloniei, peste 108 specii i-au vizitat florile pe parcursul a două sezoane, dar numai două sau trei au făcut cea mai mare parte a polenizării, mai ales muște de mărime medie. Florile în faza masculă au fost vizitate mai mult decât cele în faza femelă, iar unii vizitatori veneau numai la florile în faza masculă și ar putea fi paraziți, nu polenizatori.³⁴³⁵o sută de vizitatori, doi sau trei muncitori Viespile sociale vin pentru nectar, atrase de un miros în care linaloolul e compusul principal.³⁶ În Marea Britanie, gândacul roșu de foc, Rhagonycha fulva, e atât de strâns legat de plantă încât e cunoscut drept „gândacul iubărețelor brâncii-ursului”; adulții trăiesc o mediană de 4,4 zile.³⁷

În Elveția, 34 de specii de artropode fitofage au fost găsite pe brânca-ursului și 34 pe brânca-ursului uriașă, 26 dintre ele pe amândouă.³⁸ Brânca-ursului este gazda nativă preferată a moliei Depressaria radiella, ale cărei omizi se hrănesc în pânze pe fructul care se coace și apoi sapă în tulpina goală ca să nimfeze. Purecii de scoarță, urechelnițele și păianjenii se mută mai apoi în găuri.³⁹ Plantele sălbatice din Scoția care nu arătau simptome purtau șase virusuri, toate infectând umbelifere cultivate în experimente.⁴⁰

Toxicitate

La fel ca brâncile-ursului uriașe, brânca-ursului conține furanocumarine, dar mai ales în rădăcini și fructe. Într-un test pe nouă subspecii, fructele au fost fototoxice la toate, iar frunzele celor două comune în nordul Europei de obicei deloc.⁴¹ Plantele românești n-au avut furanocumarine detectabile în frunze sau tulpini, circa 6 mg pe gram în rădăcini și până la 3,5 mg pe gram în fructele verzi.⁴² Într-o comparație, frunzele brâncii-ursului siberiene au conținut circa o șesime cât cele ale brâncii-ursului lui Sosnowski; fructele celor două au conținut aproape la fel.⁴³

Tot mai arde. În 1975, dermatologi au raportat 58 de soldați care făcuseră bășici în dungi după serviciul de teren în vegetație care includea brânca-ursului, pe care au numit-o cea mai importantă cauză a unor astfel de reacții la latitudinile lor.⁴⁴ Cositoarele rotative răspândesc seva odată cu iarba tăiată, producând arsuri difuze, nu în dungi,⁴⁵ iar trimmerele provoacă „erupția trimmerului”; sfatul e să se tundă seara.⁴⁶ Se crede că un cal din Marea Britanie a fost fotosensibilizat de ea în 2010.⁴⁷

Uleiul fructului, studiat încă din 1876, e bogat în compuși octilici: într-o probă turcească, jumătate din el era octanol.⁴⁸⁴⁹

Întrebuințări

Barszcz

Frunzele și tulpinile fermentate sunt consemnate prima dată în 1595, de Marcin din Urzędów, care a descris brânca-ursului acrită în felul polonez ca fiind bună pentru febră și sete, de mâncat cu ou și unt în zilele fără carne. Doi ani mai târziu, John Gerard a scris că locuitorii Poloniei și Lituaniei fierbeau din ea o băutură cu maia și o beau în locul berii.⁵⁵⁰ În 1613, ierboristul polonez Syrennius a descris planta ca fiindu-i familiară oricui în Polonia, Rutenia, Lituania și Samogiția; frunzele erau culese în mai, iar supa se făcea singură sau cu pui, ouă, smântână sau mei. În secolul al XVII-lea era servită profesorilor Universității Jagiellone din Cracovia în fiecare miercuri din Postul Paștelui, și ca supă principală de Paște.⁵

Ca s-o facă, frunzele și tulpinile tinere erau acoperite cu apă caldă și lăsate câteva zile să se acrească. Adam Maurizio, un istoric al alimentației, a numit-o supa fermentată principală a slavilor, iar Łukasz Łuczaj și Wojciech Szymański numesc brânca-ursului ultima legumă sălbatică lacto-fermentată a Poloniei.⁵

Până în secolul al XVIII-lea, supa devenise o mâncare rară a săracilor. În 1783, un naturalist polonez a scris că oamenii de rând făceau din brânca-ursului o supă numită barszcz, iar în 1799 sătenii lituanieni erau descriși fermentând sau uscând frunzele tinere. Supa de sfeclă roșie i-a luat locul și numele; ultima consemnare din Lituania datează din 1845.⁵s-a prelins în jos Barszcz-ul de brânca-ursului a supraviețuit în câteva sate: la Straconka, în Beskizi, o femeie născută în 1880 l-a făcut până în anii 1940 sau 1950, iar la Rabka-Zdrój părțile verzi erau o mâncare a foametei înaintea Primului Război Mondial.⁵⁵¹ În 1883, jumătate din cei doisprezece corespondenți din ce este azi Belarus încă raportau folosirea plantei în supe acre.²³

În altă parte

În Siberia, potrivit lui J. G. Gmelin, așa cum e redat într-o floră victoriană, tulpinile decojite erau mâncate, tulpinile erau uscate până se forma pe ele o substanță zaharoasă, iar din ele se distila un spirt pe care Gmelin l-a găsit mai plăcut decât spirtul din cereale; care brânca-ursului a descris-o el e incert.²¹ În unele părți ale Angliei, frunzele erau culese pentru porci, iar în Somerset erau „culese pe scară largă” pentru ei.¹⁹²¹ În Aberdeenshire, o bătrână dădea vacilor ei un coș plin în fiecare seară din sezon și credita asta pentru laptele de dimineața următoare.¹⁹

Aceeași floră victoriană considera că lăstarii tineri au gust de sparanghel și regreta că planta, considerată în general o buruiană dăunătoare, nu era mâncată mai mult: ea „ar putea fi într-adevăr folosită util, dacă țărănimea noastră ar fi mai bine informată”.²¹ Culegătorii încă mănâncă lăstarii, și folosesc sămânța ca mirodenie.⁵² În România, planta se vinde în suplimente alimentare pentru potență, fertilitate și echilibru hormonal; trei tincturi testate ar furniza până la de 13 ori doza zilnică de furanocumarine pe care autorii au folosit-o drept prag.⁴² O trecere în revistă din 2023, finanțată de programul de redresare al Uniunii Europene, a propus domesticirea ei ca nouă cultură comercială.⁵²supa săracilor, cultura comercială a viitorului

Pe ferme e o binecuvântare amestecată. Frunzele tinere sunt bogate și ușor de digerat, dar se lemnifică repede și se sfărâmă la cosit, iar în cantitate planta n-are valoare furajeră și înăbușă plante furajere mai bune.²⁴ Un erbicid în dezvoltare pentru pajiști o listează printre umbeliferele greu de combătut.⁵³

Statut

Brânca-ursului este de risc scăzut în Marea Britanie și nu e amenințată în Germania.²⁷² Nu se află pe lista Uniunii Europene a speciilor alogene invazive și nici în anexa 9 a Legii faunei și florei sălbatice și a mediului rural, ambele numind brânca-ursului uriașă.⁴⁵⁴

Vezi și

• Brânca-ursului uriașă
• Brânca-ursului lui Sosnowski
• Brânca-ursului persană
• Heracleum
• Umbelă
• Furanocumarine

Footnotes

1. Natural History Museum, London. Linnaean Plant Name Typification Project: records for Heracleum. Retrieved 26 September 2026. ↩ ↩²

2. Bundesamt für Naturschutz. “Heracleum sphondylium L.”. FloraWeb. Retrieved 26 September 2026. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵ ↩⁶ ↩⁷

3. Castroviejo, S. (2003). “Heracleum L.”. In Nieto Feliner, G.; et al. (eds.). Flora iberica. 10: 365–368. Madrid: Real Jardín Botánico, CSIC. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵ ↩⁶ ↩⁷ ↩⁸ ↩⁹

4. Commission Implementing Regulation (EU) 2016/1141 of 13 July 2016 adopting a list of invasive alien species of Union concern, consolidated text of 2 August 2022. ↩ ↩²

5. Łuczaj, Ł.; Szymański, W. M. (2007). “Wild vascular plants gathered for consumption in the Polish countryside: a review”. Journal of Ethnobiology and Ethnomedicine. 3: 17. doi:10.1186/1746-4269-3-17. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵ ↩⁶

6. Brückner, A. (1927). Słownik etymologiczny języka polskiego. Kraków. p. 17, s.v. barszcz. ↩ ↩² ↩³

7. Vasmer, M. Etimologicheskii slovar’ russkogo yazyka [Etymological dictionary of the Russian language]. Trans. O. N. Trubachev. 1: 198, s.v. borshch. ↩ ↩² ↩³

8. Linnaeus, C. (1753). Species Plantarum. 1: 249. Stockholm: Laurentius Salvius. doi:10.5962/bhl.title.669. ↩

9. Liddell, H. G.; Scott, R.; Jones, H. S. (1940). A Greek–English Lexicon. Oxford: Clarendon Press. s.v. σφονδύλιον. ↩

10. Brummitt, R. K. (1968). “Heracleum L.”. In Tutin, T. G.; et al. (eds.). Flora Europaea. 2: 364–366. Cambridge University Press. Read in the Flora Europaea database, Royal Botanic Garden Edinburgh. ↩

11. Govaerts, R. (2026). The World Checklist of Vascular Plants. Royal Botanic Gardens, Kew. doi:10.15468/6h8ucr. Retrieved 26 September 2026. ↩ ↩² ↩³

12. Brummitt, R. K. (1971). “Relationship of Heracleum lanatum Michx. of North America to H. sphondylium L. of Europe”. Rhodora. 73: 578–584. ↩ ↩² ↩³

13. Stewart, F.; Grace, J. (1984). “An experimental study of hybridization between Heracleum mantegazzianum Somm. & Levier and H. sphondylium L. subsp. sphondylium (Umbelliferae)”. Watsonia. 15: 73–83. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵ ↩⁶ ↩⁷

14. Weimarck, G.; Stewart, F.; Grace, J. (1979). “Morphometric and chromatographic variation and male meiosis in the hybrid Heracleum mantegazzianum × H. sphondylium (Apiaceae) and its parents”. Hereditas. 91 (1): 117–127. doi:10.1111/j.1601-5223.1979.tb01651.x. ↩

15. Grace, J.; Nelson, M. (1981). “Insects and their pollen loads at a hybrid Heracleum site”. New Phytologist. 87 (2): 413–423. doi:10.1111/j.1469-8137.1981.tb03212.x. ↩

16. Stace, C. A.; Preston, C. D.; Pearman, D. A. “Heracleum sphondylium × mantegazzianum”. In: BSBI Online Plant Atlas 2020. Botanical Society of Britain and Ireland. ↩

17. Alm, T.; Hegre, H.; Solstad, H.; et al. (2023). “Tromsøpalme Heracleum persicum: vurdering av økologisk risiko”. Fremmedartslista 2023. Artsdatabanken. ↩

18. Turner, W. (1548). The Names of Herbes. Ed. J. Britten (1881). London: English Dialect Society. p. 76. ↩

19. Britten, J.; Holland, R. (1886). A Dictionary of English Plant-Names. London: Trübner, for the English Dialect Society. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵

20. Harper, D. “hogweed”. Online Etymology Dictionary. Retrieved 26 September 2026. ↩

21. Syme, J. T. B., ed. (1865). English Botany. 3rd ed. 4: 154–155, with the popular account by Mrs Lankester. London: Robert Hardwicke. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵ ↩⁶ ↩⁷

22. Kolosova, V.; Svanberg, I.; Kalle, R.; et al. (2017). “The bear in Eurasian plant names: motivations and models”. Journal of Ethnobiology and Ethnomedicine. 13: 14. doi:10.1186/s13002-016-0132-9. ↩

23. Łuczaj, Ł.; Köhler, P.; Pirożnikow, E.; Graniszewska, M.; Pieroni, A.; Gervasi, T. (2013). “Wild edible plants of Belarus: from Rostafiński’s questionnaire of 1883 to the present”. Journal of Ethnobiology and Ethnomedicine. 9: 21. doi:10.1186/1746-4269-9-21. ↩ ↩²

24. Arbeitsgemeinschaft zur Förderung des Futterbaues. “Bärenklau, Wiesen- (Heracleum sphondylium)”. eAGFF: Fachwissen im Futterbau. Retrieved 26 September 2026. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵

25. Zych, M. (2002). “Pollination biology of Heracleum sphondylium L. (Apiaceae): the advantages of being white and compact”. Acta Societatis Botanicorum Poloniae. 71 (2): 163–170. doi:10.5586/asbp.2002.019. ↩

26. Kleyer, M.; Bekker, R. M.; Knevel, I. C.; et al. (2008). “The LEDA Traitbase: a database of life-history traits of the Northwest European flora”. Journal of Ecology. 96 (6): 1266–1274. doi:10.1111/j.1365-2745.2008.01430.x. ↩ ↩² ↩³

27. Watson, M. F.; Mountford, J. O. “Heracleum sphondylium L.”. In: BSBI Online Plant Atlas 2020. Botanical Society of Britain and Ireland. Retrieved 26 September 2026. ↩ ↩² ↩³ ↩⁴ ↩⁵

28. Hill, M. O.; Preston, C. D.; Roy, D. B. (2004). PLANTATT: Attributes of British and Irish Plants. Huntingdon: Centre for Ecology & Hydrology. ↩

29. Jauzein, P.; Mansour, A. (1992). “Principaux facteurs de la germination de Heracleum sphondylium L.: importance de l’oxygène”. Agronomie. 12 (1): 85–96. doi:10.1051/agro:19920108. ↩ ↩²

30. Stokes, P. (1952). “A physiological study of embryo development in Heracleum sphondylium L. I. The effect of temperature on embryo development”. Annals of Botany. 16 (3): 441–447. doi:10.1093/oxfordjournals.aob.a083326. ↩

31. Roberts, H. A. (1979). “Periodicity of seedling emergence and seed survival in some Umbelliferae”. Journal of Applied Ecology. 16 (1): 195. doi:10.2307/2402738. ↩

32. Rodwell, J. S., ed. (1992). “Arrhenatherum elatius grassland”. British Plant Communities. 3: 32–42. Cambridge University Press. doi:10.1017/9780521391665.005. ↩

33. Čámská, K.; Skálová, H. (2012). “Effect of low-dose N application and early mowing on plant species composition of mesophilous meadow grassland (Arrhenatherion) in Central Europe”. Grass and Forage Science. 67 (3): 403–410. doi:10.1111/j.1365-2494.2012.00858.x. ↩

34. Zych, M. (2007). “On flower visitors and true pollinators: the case of protandrous Heracleum sphondylium L. (Apiaceae)”. Plant Systematics and Evolution. 263 (3–4): 159–179. doi:10.1007/s00606-006-0493-y. ↩

35. Zych, M. (2006). “Diurnal activity of the key pollinators of Heracleum sphondylium L. (Apiaceae)”. Acta Agrobotanica. 59 (1): 279–288. doi:10.5586/aa.2006.029. ↩

36. Lukas, K.; Dötterl, S.; Ayasse, M.; Burger, H. (2020). “Olfactory and visual floral signals of Hedera helix and Heracleum sphondylium involved in host finding by nectar-foraging social wasps”. Frontiers in Ecology and Evolution. 8: 571454. doi:10.3389/fevo.2020.571454. ↩

37. Rodwell, L. E.; Day, J. J.; Foster, C. W.; Holloway, G. J. (2018). “Daily survival and dispersal of adult Rhagonycha fulva (Coleoptera: Cantharidae) in a wooded agricultural landscape”. European Journal of Entomology. 115: 432–436. doi:10.14411/eje.2018.043. ↩

38. Bürki, C.; Nentwig, W. (1997). “Vergleichende Untersuchungen von herbivoren Insekten an Heracleum sphondylium und H. mantegazzianum in der Schweiz”. Entomologia Generalis. 22 (2): 147–155. doi:10.1127/entom.gen/22/1997/147. ↩

39. Harvey, J. A.; Gols, R.; Smith, B.; Ode, P. J. (2019). “Invasive moth facilitates use of a native food plant by other native and invasive arthropods”. Ecological Research. 34 (5): 659–666. doi:10.1111/1440-1703.12035. ↩

40. Bem, F.; Murant, A. F. (1979). “Transmission and differentiation of six viruses infecting hogweed (Heracleum sphondylium) in Scotland”. Annals of Applied Biology. 92 (2): 237–242. doi:10.1111/j.1744-7348.1979.tb03869.x. ↩

41. Weimarck, G.; Nilsson, E. (1980). “Phototoxicity in Heracleum sphondylium”. Planta Medica. 38 (2): 97–111. doi:10.1055/s-2008-1074844. ↩

42. Laczkó Zöld, E.; Kis, C.; Nagy-György, E.; Domokos, E.; Ferencz, E.; Szabó, Z.-I. (2025). “Fast determination of furocoumarins in food supplements containing Heracleum sphondylium L. using capillary electrophoresis”. Foods. 14 (13): 2348. doi:10.3390/foods14132348. ↩ ↩²

43. Shtratnikova, V. Yu.; Bogdanov, V. P.; Schelkunov, M. I.; et al. (2025). “Furanocoumarins in two European species of Heracleum: transcriptomic and metabolomic study”. BMC Plant Biology. 25: 1091. doi:10.1186/s12870-025-07042-3. ↩

44. Qadripur, S. A.; Gründer, K. (1975). “[Case contribution on a group affliction with photodermatitis bullosa striata pratensis (Oppenheim)]”. Der Hautarzt. 26 (9): 495–497. PMID 1184393. ↩

45. Ippen, H. (1984). “[Photodermatitis bullosa generalisata]”. Dermatosen in Beruf und Umwelt. 32 (4): 134–137. PMID 6383757. ↩

46. Ippen, H. (1990). “[Phytophotodermatitis caused by plant trimming (edger’s rash)]”. Dermatosen in Beruf und Umwelt. 38 (6): 190–192. PMID 2149100. ↩

47. Chen, Y.; Quinn, J. C.; Weston, L. A.; Loukopoulos, P. (2019). “The aetiology, prevalence and morbidity of outbreaks of photosensitisation in livestock: a review”. PLOS ONE. 14 (2): e0211625. doi:10.1371/journal.pone.0211625. ↩

48. Möslinger, W. (1876). “Ueber das ätherische Oel der Früchte von Heracleum sphondylium und einige neue Octylderivate”. Berichte der Deutschen Chemischen Gesellschaft. 9 (1): 998–1008. doi:10.1002/cber.187600901294. ↩

49. İşcan, G.; Demirci, F.; Kürkçüoğlu, M.; Kıvanç, M.; Başer, K. H. C. (2003). “The bioactive essential oil of Heracleum sphondylium L. subsp. ternatum (Velen.) Brummitt”. Zeitschrift für Naturforschung C. 58 (3–4): 195–200. doi:10.1515/znc-2003-3-410. ↩

50. Gerard, J. (1597). The Herball or Generall Historie of Plantes. London: John Norton. p. 856. ↩

51. Łuczaj, Ł. (2008). “Archival data on wild food plants used in Poland in 1948”. Journal of Ethnobiology and Ethnomedicine. 4: 4. doi:10.1186/1746-4269-4-4. ↩

52. Matarrese, E.; Renna, M. (2023). “Prospects of hogweed (Heracleum sphondylium L.) as a new horticultural crop for food and non-food uses: a review”. Horticulturae. 9 (2): 246. doi:10.3390/horticulturae9020246. ↩ ↩²

53. Schulz, T.; Kunz, A.; Bonin, J. (2020). “Control of Umbelliferae in grassland and pasture, a new herbicide containing Arylex™ active”. Julius-Kühn-Archiv. 464. doi:10.5073/jka.2020.464.022. ↩

54. Wildlife and Countryside Act 1981 (c. 69), s. 14 and Schedule 9. ↩